Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mã cufund ca într-o mare de visãri dulci si senine
Si în jur parcã-mi colindã dulci si mândre primãveri,
Sau vãd nopti ce-ntind deasuprã-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrãvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântãri.

Vãd poeti ce-au scris o limbã, ca un fagure de miere,
Chichindeal gurã de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsã, Daniil cel trist si mic,
Vãcãrescu cântând dulce a iubirii pimãvarã,
Cantemir croind la planuri de cutite si paharã,
Beldiman vestind în stihuri pe rãzboiul inimic.

Lirã de argint, Sihleanu -- Doinici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se întâmplã, ca sã mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomatã?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale neturnatã.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.

Eliad zicea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profetiilor amare,
Adevãr scãldat în mite, sfinx pãtrunsã de-nteles;
Munte cu capul de piatrã de furtune detunatã,
Stã si azi în fata lumii o enigmã nesplicatã
Si vegheaz-o stâncã arsã dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul s-a lui lanturi de aramã;
L-ale tãrii flamuri negre Cîrlova ostirea cheamã,
În prezent vrãjeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vântul cel sãlbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperãrii,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebãda murindã,
Zace palida verginã cu lungi gene, voce blândã --
Viata-i fu o primãvarã, moartea-o pãrere de rãu;
Iar poetul ei cel tânãr o privea cu îmbãtare,
Si din lirã curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu începu cântecul sãu.

Muresean scuturã lantul cu-a lui voce ruginitã,
Rumpe coarde de aramã cu o mânã amortitã,
Cheamã piatra sã învie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune
Si bogat în sãrãcia-i ca un astru el apune,
Preot desteptãrii noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice bãtrâne, 
Cãci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvãtatilor mireni;
Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrãveste din nou iarãsi pânzele posomorâte,
Ce-arãtau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

S-acel rege-al poeziei, vecinic tânãr si ferice,
Ce din frunze îti doineste, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteste -- veselul Alecsandri,
Ce-nsirând mãrgãritare pe a stelei blondã razã,
Acum secolii strãbate, o minune luminoasã,
Acum râde printre lacrimi când o cântã pe Dridri.

Sau visând o umbrã dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca douã basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de verginã, cu glas blând, duios încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aseazã-n tron de aur sã domneascã lumi rebele
Si iubind-o fãrã margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristã a voinicului de munte,
Visul apelor adânce si a stâncelor cãrunte,
Visul selbelor bãtrâne de pe umerii de deal,
El desteaptã-n sânul nostru dorul tãrii cei strãbune,
El revoacã-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.

 ................................................................................

Iarã noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bãtrâne, urâte,
Mãsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbrã, patria noastrã: o frazã;
În noi totul e spoialã, totu-i lustru fãrã bazã;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Si de-aceea spusa voastrã era sântã si frumoasã,
Cãci de minti era gânditã, cãci din inimi era scoasã, 
Inimi mari, tinere încã, desi vpi sunteti bãtrâni.
S-a întors masina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarãsi trecutul, fãrã inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strãin!

Voi, pierduti în gânduri sânte, convorbeati cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Cãci al nostru-i sur si rece -- marea noastrã e înghet.
Voi urmati cu rãpejune cugetãrile regine,
Când plutim pe aripi sânte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.

Cu-a ei candelã de aur palida întelepciune,
Cu zâmbirea ei regalã, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semãnat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastrã: o lirã,
Ce la vântul cald ce-o miscã, cântãri molcome respirã;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutãtoare ce nimica nu viseazã,
Ce tablourile minte, ce simtirea simuleazã,
Privim reci la lumea asta -- vã numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciunã;
Ati luptat luptã deseartã, ati vânat tintã nebunã,
Ati visat zile de aur pe-astã lume de amar.

"Moarte succede vietii, viata succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altã soarte;
Oamenii din toate cele fac icoanã si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu însemneazã,
Împãrtesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadravul trist si gol.

Ce e cugetarea sacrã? Combinare mãiestritã
Unor lucruri nexistente; carte tristã si-ncâlcitã,
Ce mai mult o încifreazã cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpurã si aur peste tãrâna cea grea.

Rãmâneti darã cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce fãceati valul sã cânte, ce puneati steaua sã zboare,
Ce creati o altã lume pe-astã lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruinã,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, luminã --
Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dânsa suntem noi.

*
Selectie de: Nicoleta Toma, 14 ani
Scoala Nr. 10, Focsani, Romania
*
Home | Romanian