Reversul revelat eminescian
Profesor Florin Balasoglu

 Motto: 
"Un cuget întãrit prin chibzuintã nu se teme în clipa hotarâtoare"
( Septuaginta, Sir, 22, 19)

Cu privire severã asupra omenirii, Mihai Eminescu i-a scris despre luminã, i-a dat expresia dreptãtii, a iubit si a învãtat lumea cã sensul existentei este celebrarea luminii pe Pãmânt. Situatã în universul cugetelor unde domneste ordinea si unde se atrag ele însele în desãvârsirea ei, lumina transpare vie si personalã, se alãturã fãpturii omenesti pentru a-i defini drumul cãtre întoarcerea la Demiurg. Dupã cum ne vom putea dovedi cã trãim, desprinzându-se usor, usor de înlãntuirea tenebrelor ce tin concert cu destinele noastre, asa vom sti sã cunoastem si partea din noi ce n-a fost ucisã în zbor. Provocarea eminescianã nu este fundamentalistã, ci universal-valabilã, trezind mai degrabã fuga omului dupã androgin, dupã fiinta edenicã primordialã abordatã mai mult decât mitologic. Raportul dintre om si idealul sãu nu este totuna cu viata unui creator, care trãieste prin faptul cã explicã, recunoaste sau începe sã pãtrundã în conceptia unei lumi, aplicându-i identitatea si comunicându-i depãrtãrile cu lumea lui. Sã zicem cã punctul terminus este cel care produce inspiratia, asigurându-i devenirea viitorului, dezvãluirile sacre necesare.

Socheazã socialul trecând nestingherit de ierarhiile anacronice. Preferã naturaletea în locul ideologiilor afirmate de puritanii sau artizanii desfãtãrilor agnostice si amoroase. Orice imagine a poetului fãcutã cunoscutã este o initiere tainicã pe care o tine cu lumea. Aratã cã viata trebuie descifratã si nu trãitã ca pe un dat. Bucuria de a trãi se deosebeste prin iubirea simtitã si neexprimatã ca mod de viatã, altul decât cel generat de solzii uitãrii de ceea ce te-ar lega natura proprie. A trãi în perfectiunea legilor înseamnã a deveni Dumnezeu.

În fata lui Tagore Einstein pleda pentru admiterea unei realitãti independente de spiritul uman, si chiar de existenta oamenilor, fãrã de care stiinta nici nu ar avea sens. Eminescu îl învatã pe omul profan cã singur poate pune în miscare cosmosul pânã la un anumit stadiu. Tagore, dimpotrivã (fatã de Einstein), definea realitatea la care se referã ca relativã: "hârtia posedã o realitate, infinit diferitã de realitatea literã". Pentru genul de spirite care spune molia care devoreazã hârtia, literatura este absolut inexistentã, însã pentru spiritul omului literatura are o valoare mai mare de adevãr decât hârtia ca atare. 

Tot astfel, dacã existã vreun adevãr lipsit de relatii sensibile sau rationale cu spiritul uman, el va rãmâne neant atâta vreme cât noi vom rãmâne fiinte umane.

Eminescu propune subtil unirea teandricã în solutia misticã dupã principiul ei de desfãsurare în actul creatiei. El a realizat-o, dar a vorbit si profetic pentru timpurile viitoare. De altminteri, geniul nu si-ar fi permis vreodatã sã priveascã în imediat. Planul sãu individual face descoperiri asemãnãtoare cu elitele pustiului sau poate chiar mai recomandabile ce aveau sã fie recunoscute stiintific si filosofic mai târziu.

"Pentru cã Dumnezeu este inaccesibil, El provoacã admiratia; prin admiratie.El naste dorinta; prin dorintã. El justificã; prin justificare El ne face asemenea Lui; atunci El intrã în raporturi intime cu cei care au devenit asemenea Lui Dumnezeu fãcând una cu dumnezeii si lãsându-se cunoscut de ei."3 Acest mod de viatã te face sã poti orice-ti doresti, pãzit de ochii celor curiosi la posibila stralucire a cuiva si neglijenti la devenirea lor. Odata reprezentatã intentia, ideea are nevoie de putere pentru a le descoperi pe celelalte.

Rãtãcitã in succesiunea imaginilor lumii devine ori fanaticã ori nebãgatã in seamã. Fiecare va cunoaste atunci când va descoperi singur. Asa va cunoaste omul si vointa singurului Arhitect, asa va cunoaste nebunia extaticã a creatiei si asa va ajunge o minte cu indrãznealã sã vrea sã tinã in mânã "T"-ul si planseta lui Eminescu. Intervine insã caracterul individualist de care omul trebuie sã nu uite.Si nici o individualitate care-si va provoca siesi admiratie cu vreunul din cuvintele poetului nu se va ridica mai sus decât ar fi fãcut-o prin propria-i retragere, prin moartea fatã de efemerul lumii create. Granitul nu este creat si vesnicia sa va fi aidoma celei recunoscute si imbrãtisate de spectrul de cugetare eminescian. Gândirea multiplicatã de grup dupã douã trei instincte cronice sub forma ritului pas de defilare sau aaplauze puternic sonore si ritmate dupã somnul cu vise al celor ce conduc devine o negândire, un discurs continuu al cãderii habituale.

Nu existã mai mult decât intrgul, dupã cum nu existã inainte de timp si dupã timp. În Eminescu se regãsesc deopotrivã imfãtisarea sublimã a contemplativului si cea rãzboinicã, reformatoare dovedind prin potentialul sãu creator desavarsit in act cã a fost un analist scrupulos al existentei in cele mai mici amãnunte. Planul simtual al atractiei fatã de lumea sensibilã ajunge sã cunoascã transformare la Eminescu fãcându-se astfel cunoscutã o altã dimensiune ca dreptul de a formula chiar definitia universului uman. De aici se trece pe un alt tãrâm. Geniul inspiratiei dobândit sau apartinând din astre lui Eminescu, acesta si-a luat totusi repere din cãrtile sacre ale diferentelor traditii de civilizatie spiritualã ale pãmântului.

Bun cunoscãtor al filosofiei, ipostas al divinitãtii perpetue in dorinta desavârsirii omului,
poetul pãtrunde cu precizie in adâncurile fiintei universale  pe douã drumuri: Unul devine nevãzut prin inaccesibilitatea la cosmosul ce este prea departe de conditia umanã, pãstrând totusi geneza in interiorul ei. Celãlalt apare triumfal prin afirmarea majestãtii divine intr-un plan atât de subtil incât nu suportã sistematizarea dogmaticã de vreun fel. Mai mult decât atât unirea teandricã se face cunoscutã prin profetismul subtil eminescian, prin conditia sfântului la intrupare.

Cu luciditatea revelatiei, Eminescu l-a ales pe Hyperion fãrã sã se remarce prin mesianism, dar sã devinã posibilã in Bizant si în Tibet deopotrivã. Spre deosebire de domnitorii canonizati ca sfinti care au ctitorit biserici si mânãstiri în slujba unei traditii, marele Eminescu s-a  coborât in sine pentru a strabate drumuri de neimaginat de mintea omenescã. El a lucrat neobosit pentru biserica vie- omul. Multe opere din piatrã s-au mai dãrâmat, peste altele s-a asternut uitarea ca si peste cei ce le-au adus la viatã, dar piatra unghiularã care l-a asezat pe poet la picioarele Demiurgului sãu aflat pe tronul conceperii lumii nu va fi datã vreodatã uitãrii. Acest tip de piatrã îi va ajuta si de acum încolo pe cei ce iubesc mai mult zborul decât sã mãrsãluiascã, dar se va surpa pe contestatarii epigoni care nu iubesc zborul pentru cã nu-i cunosc paradisul, ba mai mult umblã sã taie aripile si celorlalti. Dar dacã va veni sã vegheze inãltimile dincolo de veacurile seculariste si va sta printre inteleptii din toate timpurile ? Ce cuvinte vor avea sã-i rãspundã, avându-i in vedere necuprinderea ? Dacã exitã o institutie cu pretentia de a reprezenta vointa divinã si cu puterea de a lua decizie asupra sfinteniei vreuneia dintre muritori, e bine sã se afle cã sacrul are un început dar nu are sfârsit, dupã cum nici Eminescu nu are moarte.

Deci trebuie sã fie trecut în rândul sfintilor români sau de pretutindeni si în constiinta omului simplu ce nu are în cer Luceafãr. Profetii nu se ierarhizeazã între ei, aflã, lucreazã numai sã facã cunoscute cãile si vointa celui ce este existentã în sine si prin sine.Profetii pipãiau Verbul divin prin credinta si din atragerea lui zice Origen, "venea în ei un efluviu care îi sfintea" adicã acel simt general dumnezeiesc, care îi punea în contact cu lumea spiritualã ale cãrei lucrãri tainice le putem apoi povesti.Divinitatea creatoare de idee trãieste pentru om cu ajutorul Legilor ce guverneazã Universul în toate lumile posibile. A venit Eminescu asa sau i-a oferit Pamîntului conditii de formare?

Fenomenologia eminescianã dezvãluie de fapt destinul oricãrei conditii specifice geniului întrupat. O logicã apartinând oricãrui tip de rigorism nu s-ar feri sã afirme un univers al formelor si unul al ideilor, al cugetelor. Ce faceam în primul este rodul inspiratiei celuilalt pentru cã de acolo venim.

Dezvãluirile marilor gânditori, asceti ai mintii, cei cu numele de avva sau avatar au confirmat aceasta. Divina comedie sau palimpsest-ul a tot ceea ce omul a simtit vreodatã cu îndrãzneala mintii întru cunoasterea adevãrului n-au fãcut decât sã afirme existenta pe trepte într-o lume a spiritului în care transferele si le impun fiecare. N-ar fi fost de ajuns nici o formã de investigare a spiritului omenesc rational, nici literatura autenticã a Indiei, exponentul rationalitãtii creatoare a strãbatut cu finete, cu foc restaurator si logos fecundator spatiile ce transcend în dimensiunea cosmicã a ordinii. Entitatea sa astralã cu chipul suprematiei vulturului parcã ar pãrea înfrãtitã cu a lui Ioan din Patmas care pune bazele formãrii si descoperirii unei lumi noi.Usurinta cu care coboarã viitorul în prezent pune în miscare si mintea omenescului si pe cea a zeescului, chiar fata nevãzutã a particulelor elementare sau viteza uluitoare cu care lumina provocatã de Demiurg (înmãnuncheazã toate Legile) este trimisã la distante incomensurabile. La steaua care-a rãsãrit/ E-o cale-ataât  de lungã/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sã ne-ajungã./ ("La steaua")

Rezultanta universului eminescian îl pune pe om în ecuatie continutului sãu de idei. Timpurile de practicare nu sunt asemenea, lucrurile fiind distincte si evoluate în mod diferit. Este extrem de greu, uneori imposibil, ca oamenii sã înteleagã tainele unei lucrãri venite din altã lume care vrea sã se desãvârseascã cu fiecare dintre ei. Întelegerea devine asadar lumina destinului. Poate de mult s-a strâns în drum/ În depãrtãri albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ ("La steaua")

Cel care a adus la masa rotundã rãsãritul si apusul trecând peste orice tabu sau vointã de sistem si-a instaurat cu sigurantã nelinistea spatiului sãu real si substantial peste nelinistea lumii în care coborâse si care-l dezamãgise deseori. Si-a asigurat suprematia operei, încifrând-o in structura sãlbaticã si aridã a umanului care este prestiut de Demiurg cã va merge pe urmele lui Eminescu atât cât îi este cu putintã. Cãci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaste/ Si vremea-ncearcã în zadar/ Din goluri a se naste. ("Luceafãrul")

Sã fi descifrat criticii codul mesajului eminescian? Dar importanta este devenirea umanului, cãruia i se cere cu imperativul cel de pe urmã sã înlocuiascã spectrul naiv al privirii, cel al creatiei de sine sau al restabilirii comunicãrii primordiale. Astfel "vicleanul copil de casã" Cãtãlin va pãsi sigur pe treptele transfigurãrii într-o manierã care sã-i asigure universalitatea, se va informa, dupã ce-si va fi înduplecat vointa, ratiunea si sentimentul sã-i consfinteascã participarea, va medita, va contempla lângã castelul de la malul mãrii, apoi va dori sã devinã extatic asemeni celui ce i-a dat viatã sã intre în dialog cu Luceafãrul.

În fata armoniei, frumusetii si sublimului artistic si devenit viu prin trãirea de sine, extazul si va deveni fatal, deoarece nu se va putea bucura decât de noblete- drumul spre sferã. Sfera nu poate apartine celor ce stiu sã moarã. Sfera însãsi-transfigurarea, o nouã facultate a gândirii, spatiul demiurgic si inaccesibil omului nici mãcar în starea de veghe nu poate fi abordat decât de Eminescu si de cei ce au venit împreunã cu el sã facã aceasta.

În fata acestui tip de realitate nepusã sub control de vointa neputintei exprimatã la amvoane de cãtre strivitorii diferitelor formatiuni de timp fertile pentru evolutie, fie cã sunt dinainte sau de dupã Eminescu, omul îsi va ataca propriile mistere din spatiul sãu, iar Hyperion va rãspunde criptic,  apoi cu specificitate, pe urmã îl va atrage dupã el. 

Ce se va întâmpla oare când arhitectii acestei lumi, împãratii, patriarhii, retorii si inchizitorii din toate traditiile îsi vor epuiza misterele? Vor mai cere pesemne Zamolxis, Budha, Zarathrustra sã se arate printre oameni. Va mai muri si Eminescu pentru sfera din care veni cu greu si va aduce luminã în întuneric, va filosofa cu iluminatii si se va împãrtãsi pe sine muritorilor pusi în miscare asemeni "Dumnezeului îndrãgostit de o desfrânatã care era lumea" (Hrisostom). "Din sânul vesnicului ieri/ Trãieste azi ce moare,/
Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarãsi soare."/ ("Luceafãrul")

Note bibliografice:
1.Ilya Prigogine, Isabelle Stengers- "Între eternitate si timp" Ed. Humanitas, Buc.1997, p.42.
2.Grigorie de Nazianz (Migne, P.G. 36, 317, Cuv.48.7).
3.Nichifor Crainic- "Sfintenia- împlinirea umanului"(curs de Teologie misticã) Colectia-"Teologie si spiritualitate" nr.2. Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei Iasi- 1993, p.18
 

*
Profesor Florin Balasoglu
  *
Home   Romanian