Împãrat si proletar
Pe bãnci de lemn, în scunda tavernã mohorâtã,
Unde pãtrunde ziua printre ferestri murdare,
Pe lângã mese lunge, stãtea posomorâtã,
Cu-fete-ntunecoase, o ceatã pribegitã,
Copii sãraci si sceptici ai plebei proletare.

Ah! -- zise unul -- spuneti cã-i omul o luminã
Pe lumea asta plinã de-amaruri si de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidã si plinã,
Murdarã este raza-i ca globul cel de tinã,
Asupra cãrui dânsul domneste pe deplin.

Spuneti-mi ce-i dreptatea? -- Cei tari se îngrãdirã
Cu-averea si mãrirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furarã, în veci vezi cum conspirã
Contra celor ce dânsii la lucru-i osândirã
Si le subjugã munca vietii lor întregi.

Unii plini de plãcere petrec a lor viatã,
Trec zilele voioase si orele surâd.
În cupe vin de ambrã -- iarna grãdini, verdeatã,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheatã --
Ei fac din noapte ziuã s-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânsii ea nu existã. Însã
V-o predicã, cãci trebui sã fie brate tari, 
A satelor greoaie carã trebuie-mpinse
Si trebuiesc luptate rãzboaiele aprinse,
Cãci voi murind în sânge, ei pot sã fie mari.

Si flotele puternice s-armatele fãloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
S-acele milioane, ce în grãmezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sãrac apasã,
Si-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia -- o frazã de dînsii inventatã
Ca cu a ei putere sã vã aplece-n jug,
Cãci ar lipsi din inimi speranta de rãsplatã, 
Dupã ce-amar muncirãti mizeri viata toatã,
Ati mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a fãcut sã credeti cã veti fi rãsplãtiti...
Nu! Moartea cu viata a stins toatã plãcerea --
Cel ce în astã lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, cãci morti sunt cei muriti.

Minciuni si fraze-i totul ce le statele sustine,
Nu-i ordinea fireascã ce ei a fi sustin;
Averea sã le aperi, mãrirea a-a lor bine,
Ei bratul tãu înarmã ca sã lovesti în tine,
Si pe voi contra voastrã la luptã ei vã mân.

De ce sã fiti voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastrã abia puteti trãi?
De ce boala si moartea sã fie partea voastrã,
Când ei în bogãtia cea splendidã si vastã
Petrec ca si în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitati cã-n voi e numãr si putere?
Când vreti, puteti prea lesne pãmântul sã-mpãrtiti,
Nu le mai faceti ziduri unde sã-nchid-avere,
Pe voi unde sã-nchidã, când împinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca sã trãiti.

Ei îngrãditi de lege, plãcerilor se lasã,
Si sucul cel mai dulce pãmântului i-l sug;
Ei cheamã-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase;
Frumusetile-ne tineri bãtrânii lor distrug.

Si de-ntrebati atunce, vouã ce vã rãmâne?
Munca, din care dânsii se-mbatã în plãceri,
Robia viata toatã, lacrimi pe-o neagrã pâne,
Copilelor pãtate mizeria-n rusine...
Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie -- virtutea e usoarã
Când ai ce-ti trebuieste... Iar legi sunt pentru voi,
Vouã vã pune lege, pedepse vã mãsoarã
Când mâna v-o întindeti la bunuri zâmbitoare,
Cãci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.

Zdrobiti orânduiala cea crudã si nedreaptã,
Ce lumea o împarte în mizeri si bogati!
Atunci când dupã moarte rãsplatã nu v-asteaptã,
Faceti ca-n astã lume sã aibã parte dreaptã,
Egalã fiecare, si sã trãim ca frati!

Sfãrmati statuia goalã a Venerei antice,
Ardeti acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfectiei umane si ele fac sã pice
În ghearele uzurei copile din popor!

Sfãrmati tot ce atâtã inima lor bolnavã,
Sfãrmati palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliti statui de tirani în foc, sã curgã lavã,
Sã spele de pe pietre pânã si urma sclavã
Celor ce le urmeazã pân' la al lumii fund!

Sfãrmati tot ce aratã mândrie si avere,
O! dezbrãcati viata de haina-i de granit,
De purpurã, de aur, de lacrimi, de urât --
Sã fie un vis numai, sã fie o pãrere, 
Ce fãr' de patimi trece în timpul nesfârsit.

Ziditi din dãrmãture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândutã, cu ochi vil si viclean.

O! aduceti potopul, destul voi asteptarãti
Ca sã vedeti ce bine prin bine o sã ias'
Nimic... Locul hienei îi luã cel vorbãret
Locul cruzimii veche, cel lins si pizmãtaret,
Formele se schimbarã, dar rãul a rãmas.

Atunci vã veti întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le soptesc ades,
Plãcerile egale, egal vor fi-mpãrtite,
Chiar moartea când va stinge lampa vietii finite,
Vi s-a pãrea un înger cu pãrul blond si des.

Atunci veti muri lesne fãrã de-amar si grijã,
Feciorii-or trãi-n lume cum voi ati vietuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijã
Pentru acel de care norocul avu grijã;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul si-a trãit.

Si boale ce mizeria s-averea nefireascã
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creste tot ce-n lume este menit sã creascã,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobeascã,
Cãci va muri când nu va avea la ce trãi.

 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

Pe malurile Seinei, în faeton de galã,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o însalã;
Poporul loc îi face tãcut si umilit.

Zâmbirea lui desteaptã, adâncã si tãcutã,
Privirea-i ce citeste în suflete-omenesti,
Si mâna-i care poartã destinele lumesti,
Cea grupã zdrentuitã în cale-i o salutã.
Mãrirea-i e în tainã legatã de acesti.

Convins ca voi el este-n nãltimea-i solitarã
Lipsitã de iubire, cum cã principiul rãu,
Nedreptul si minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umanã în veci se desfãsoarã,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilãu.

Si el -- el vârful mândru al celor ce apasã --
Salutã-n a lui cale pe-apãrãtorul mut.
De ati lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasã
De rãsturnãri mãrete, mãrirea-i radioasã,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi cãzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezãtoare,
Cu zâmbetu-vã rece, de milã pãrãsit,
Cu mintea de dreptate si bine râzãtoare,
Cu umbra voastrã numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urât.

 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldã,
Turnuri ca facle negre trãsnesc arzând în vânt --
Prin limbile de flãcãri, ce-n valuri se frãmânt,
Rãcnete, vuiet de-arme pãtrund marea cea caldã,
Evul e un cadavru -- Paris al lui mormânt.

Pe stradele-ncrusite de flãcãri orbitoare,
Suiti pe baricade de bulgãride granit,
Se misc batalioane a plebei proletare,
Cu cusme frigiene si arme lucitoare,
Si clopote de-alarmã rãsunã rãgusit.

Ca marmura de albe, ca ea nepãsãtoare,
Prin aerul cel rosu, femei trec ce-arme-n brat,
Cu pãr bogat si negru pe urme se coboarã
Si sânii lor acopãr -- e urã si turbare
În ochii lor cei nergi, adânci si desperati.

O! Luptã-te-nvãlitã în pletele-ti bogate,
Eroic este astãzi copilul cel pierdut!
Cãci flamua cea rosã cu umbra-i de departe
Sfinteste-a ta viatã de tinã si pãcate;
Nu! nu esti tu de vinã, ci cei ce te-au vândut!

 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

Scânteie marea linã si placele ei sure
Se misc una pe alta ca pãturi de cristal
Prin lume prãvãlite; din tainica pãdure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îsi miscã lagãnate
Corãbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre -- tin pânzle umflate
În fata lunei care prin ele-atunci strãbate,
Si-n roatã de foc galben stã fata-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mãrii 
Cezaru-ncã vegheazã la trunchiul cel pãcat
Al salciei pletoase -- si-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacã lin suflãrii
A zefirului noptii si sunã cadentat.

Îi pare cã prin aer în noaptea înstelatã,
Cãlcând pe vârf de codri, pe-a apelor mãriri,
Trecea cu barba albã -- pe fruntea-ntunecatã
Cununa cea de paie îi atârnã uscatã --
Mosneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creti ai cãrei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vietii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracã o lume de amar:

"În orice om o lume îsi face încercarea,
Bãtrânul Demiurgos se opinteste-n van;
În orice minte lumea îsi pune întrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sãdite în noian?"

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinta-i si mãrirea,
În inima oricãrui I-ascuns si trãitor,
Zvârlire hazardatã, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcã întreagã a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadã în calea ei înghetã,
Se petrificã unul în sclav, altu-mpãrat,
Acoperind cu noime sãrmana lui viatã
Si arãtând la soare-a mizeriei lui fatã --
Fata -- cãci întelesul I-acelasi la toti dat.

În veci acelasi doruri mascate cu-altã hainã,
Si-n toatã omenirea în veci acelasi om --
În multe forme-apare a vietii crudã tainã,
Pe toti ea îi însalã, la nime se distainã,
Dorinti nemãrginite plantând într-un atom.

Când stii ca visu-acesta cu moarte se sfârseste,
Cã-n urmã-ti rãmân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume -- atunci te oboseste
Eterna alergare... s-un gând te-ademeneste:
"Cã vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".

*
Selectie de: Raluca Antonache
14 ani
Scoala Nr. 10, Focsani, Romania
*
Home | Romanian