Scrisoarea I

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmeazã lung-a timpului cãrare,
Cãci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie
Luna varsã peste toate voluptoasa ei vãpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagã scoate
De dureri pe care însã le simtim ca-n vis pe toate.

Lunã tu, stãpân-a mãrii, pe a lumii boltã luneci
Si gândirilor dând viatã, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiazã sub lumina ta fecioarã,
Si câti codri-ascund în umbrã strãlucire de isvoarã!
Peste câte mii de valuri stãpânirea ta strãbate,
Când plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate!
Câte tãrmuri înflorite, ce palate, ce cetãti,
Strãbãtute de-al tãu farmec, tie singurã-ti arãti!
Si în câte mii de case lin pãtruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sãrac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii
Deopotrivã-i stãpâneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotrivã fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cautã-n oglindã de-si bucleazã al sãu pãr,
Altul cautã în lume si în vreme adevãr,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecãtoare le înseamnã pe rãboj;
Iarã altu-mparte lumea de pe scândura tãrãbii,
Socotind cât aur marea poartã-n negrele-i corãbii,
Iar colo bãtrânul dascãl cu-a lui hainã roasã-n coate,
Într-un calcul fãrã capãt tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Îsi înfundã gâtu-n guler si bumbacul în urechi;
Uscãtiv asa cum este, gârbovit si de nimic,
Universul fãrã margini e în degetul lui mic,
Cãci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagã,
Noapte-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleagã;
Precum Atlas în vehime sprijinea cerul pe umãr
Asa sprijinã el lumea si vecia într-un numãr.

Pe când luna strãluceste peste-a tomurilor bracuri, 
Într-o clipã-l poartã gândul îndãrãt cu mii de veacuri,
La-nceput pe când fiintã nu era nici nefiintã,
Pe când totul era lipsã de viatã si vointã,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Când pãtruns de sine însusi odihnea cel nepãtruns.
Fu prãpastie? Genune? Fu noian întins de apã? 
N-a fost lume priceputã si nici minte s-o priceapã,
Cãci era un întuneric ca o mare fãr-o razã,
Dar nici de vãzut nu fuse si nici ochiu care sã o vazã.
Umbra celor nefãcute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împãcarea stãpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se miscã... cel întâi si singur. Iatã-l
Cum din chaos face mumã, iarã el devine Tatãl...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stãpânul fãrã margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternã se desface în fâsii,
De atunci rãsare lumea, lunã, soare si stihii...
De atunci si pânã astãzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vãi de chaos pe cãrãri necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemãrginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pãmântul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si învãtati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul,
În acea nemãrginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum cã lume asta-ntreagã e o clipã suspendatã,
Cã-ndãrãtu-i si-nainte întuneric se aratã.
Precum pulberea se joacã în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza înceteazã,
Astfel, într-a vecinciei noapte pururea adâncã,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încã...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrã-n întuneric,
Cãci e vis al nefiintii universul cel himeric...

În prezent cugetãtorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipã gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o ranã printre nori întunecosi,
Cum planetii toti îngheatã si s-azvârl cu toti în spat
Ei, din frânele luminii si ai soarelui scãpati;
Iar cata petesma lumii în adânc s-au înnegrit, 
Ca si frunzele de toamnã toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Cãci nimic nu se întâmplã în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Cãci în sine împãcatã reîncep eterna pace...

 ............................................................................

Începând cu talpa însãsi a multimii omenesti
Si suind în susul scãrii pân' la fruntile crãiesti,
De a vietii LOR enigmã îi vedem pe toti munciti,
Fãr-a sti sã spunem care ar fi mai nenorociti...
UNUL e în toti, tot astfel precum UNA e în toate,
Deasupra tuturora se ridicã cine poate,
Pe când altii stând în umbrã si cu inima smeritã
Nestiuti se pierd în tainã ca si spuma nezãritã --
Ce-o sã-i pese soarte-i oarbe ce vor EI sau ce gândesc?...
Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericeascã-l scriitorul, toatã lumea recunoascã-l...
Ce-o sã aibã din acestea pentru el bãtrânul dascãl?
Nemurire, se va zice. Este drept cã viata-ntreagã,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leagã.
"De-oi muri -- îsi zice-n sine -- al meu nume o sã-l poarte
Secolii din gurã-n gurã si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Si-or gãsi, cu al meu nume, adãpost a mele scrieri!"
O, sãrmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fãsie,
Vreo o umbrã de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viatã singur n-o stii pe de rost,
O sã-si batã altii capul s-o pãtrunzã cum a fost?
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brãcuite, asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sã-l punã la cântãri,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n douã siruri, asezându-te la coadã,
În vro notã prizãritã sub o paginã neroadã.
Poti zidi o lume-ntreagã, poti s-o sfarâmi... orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tãrânã se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri...
Or sã vie pe-a ta urmã în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepãsãtoare...
Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slãvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tãu umbrã. Iatã tot ce te asteaptã.
Ba sã vezi... posteritatea este încã si mai dreaptã.

Neputând sã te ajungã, crezi c-or vrea sã te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate cã n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Mãgulit e fiecare
Cã n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nãri
Si le umflã orisicine în savante adunãri
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironicã grimasã sã te laude-n cuvinte.
Astfel încãput pe mâna a oricãrui, te va drege,
Rele-or zice cã sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afarã de acestea vor cãta vietii tale
Sã-i gãseascã pete multe, rãutãti si mici scandale --
Astea toate te-apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revãrsat-o, ci pãcatele si vina,
Oboseala, slãbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

 ............................................................................

Între ziduri, printre arbori ce se scuturã de floare,
Cum revarsã luna plinã linistita ei splendoare!
Si în noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortitã li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Cãci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrãrii 
Si ridicã mii de umbre dupã stilul lumânãrii...
Mii pustiuri scânteiazã sub lumina ta fecioarã,
Si câti codri-ascund în umbrã strãlucire de isvoarã!
Peste câte mii de valuri stãpânirea ta strãbate,
Când plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate,
Si pe toti ce-n astã lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stãpâneste raza ta si geniul mortii!

*
Selectie de: Octavian Rachieru, 10 ani
Scoala Nr. 10, Focsani, Romania
*
Home | Romanian