Spatii interioare in poezia
"Si daca ...", de Mihai Eminescu
Prof. Carmen Gavrila &  Prof.Valerian Antohe
Liceul Pedagogic "D.P.Perpessicius"
Braila Romania

  In poezia "Si daca ...", universul poetic se structureaza pe doua coordonate: cosmos si eu (anthropos). Se 
desprind sintagme ce sugereaza imagini ale cosmosului:  
                                     "ramuri bat in geam" 
                                     "iese-n luciu luna", 
imagini cu putere de evocare vizuala. "Pivotul" primei strofe - sintagma "ramuri bat" - are sens de leganare trista, 
imprimand un ton de melancolie blanda. Acesta e tonul fundamental al poeziei eminesciene, stare de plutire domoala pe apele invaluite ale sufletului. Cand fiinta iubita lipseste, natura devine o prezenta mangaietoare, o aminteste. Amanuntele vietii naturii devin limbaje tainice ale dragostei poetului:  
                                  "Si daca ramuri bat in geam 
                                        Si se cutremur plopii 
                                     E ca in minte sa te am 
                                       Si-ncet sa te apropii". 
    Are loc o erotizare a naturii, o patrundere a tuturor infatisarilor naturii cu substanta iubirii. Durerea pierderii se 
indulceste in prezentul imaginatiei si se simte dozarea tristetii si a mangaierii (aici - ca si in poeziile "Din valurile vremii" si "Cand amintirile...").  
    Eminescu "picteaza" lumina, prinzand acele "luciri diafane". Lumina e simbol al devenirii. Ea provine din stralucirea stelelor si din clarul de luna.  
    Efectul de luna este vazut in trei feluri deosebite, in poezia eminesciana: luna, ca obiect izolat al cerului, astru 
solitar; lumina de luna, ca o baie de reflexe difuze ("Neguri albe stralucite, / Naste luna argintie") si lumina de luna 
insotita cu aspectul naturii. Aici, luna - astru solitar - da maxima stralucire peisajului: "iese-n luciu luna", fiind martora vesnicei rememorari a iubirii.  
    Stelele sunt simboluri ale relatiei om-totalitatea existentei. Lumina lor e simbol al luminii interioare interioare a 
omului, ce simte miscarea universului. In stelele ce se oglindesc in apa pulseaza viata launtrica a poetului.  
                                   "Si daca stele bat in lac, 
                                    Adancu-i luminandu-l, 
                                 E ca durerea mea s-o-mpac, 
                                   Inseninandu-mi gandul." 
    Stelele se rasfrang in apa, in acea substanta ce are o mare afinitate cu lumina, prin gradul intermediar de 
transparenta ce ingaduie luminii s-o strabata. Fiinta imateriala a luminii se materializeaza parca in rasfrangerea ei in 
apa. Insotirea luminii cu apa e reflectata ca o tainica imbratisare, insotire prezentata si intr-o strofa din poezia "Lasa-ti lumea":  
                                    "Iata lacul. Luna plina 
                                    Poleindu-l, il strabate; 
                                   El, aprins de-a ei lumina, 
                                   Simte-a lui singuratate." 
    Stelele se reflecta in lac. Cosmosul se reflecta deci in "ochiul lumii". Lacul, ca "ochi al lumii" deschis in pamant, e 
semn al transcendentei si apare frecvent in poezia eminesciana:  
                                   "Langa lac, pe care norii 
                                    Au urzit o umbra fina, 
                                   Rupta de miscari de valuri 
                                   Ca de bulgari de lumina" 
                                                         (Craiasa din povesti) 
                                           sau 
                                    "Lacul codrilor albastru 
                                   Nuferi galbeni il incarca" 
                                                               (Lacul) 
    El e centrul magnetic al codrului, loc sacru unde se oficiaza ritualul iubirii. Un alt poet, Lucian Blaga, va "vedea" si el iezerul ca "ochi al lumii", insa la el limitatul spatiului acvatic este mai degraba metafora revelarii misterului ca 
"mister":  
                              "In palnia muntelui, iezerul netulburat, 
                              ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. 
                              Oglindeste un zbor prea inalt si ceasul 
                                curat, ce i-a fost odata promis." 
    Lacul codrilor e de un albastru pur. Si aceasta apa purificata dobandeste o valoare morala, devine substanta a 
puritatii. Arhetip in care se condenseaza intentiile purificatoare e apa lustrala. Ea radiaza puritate, intocmai ca raza. 
Lacul e si oglinda, oglinda in adanc; reflectia e factorul redublarii; apa dubleaza, dedubleaza, redubleaza lumea si 
fiintele, astfel ca fundul lacului devine cer. Acelasi aspect, al rasfrangerii, il gasim si in poezia lui Blaga, - "Oglinda in adanc":  
                                "Cand ma privesc intr-o fantana, 
                                 stiu ca-n adancuri foste mume 
                                 imi tin oglinda, ochi de lume". 
    In poezia "Si daca ...", cele trei strofe contureaza un spatiu "sacru", avand o structura de cercuri concentrice, 
fiecare cerc corespunzand cate unei strofe, mai bine zis cate unei imagini:  
                                    1. ramuri bat in geam 
                                      2. stele bat in lac 
                                     3. iese-n luciu luna, 
eul poetului aflandu-se in centrul acestei structuri. Aceste trei cercuri concentrice se afla intr-o permanenta vibratie, 
eul tinzand ca prin intermediul subtilei miscari pulsatile a elementelor naturii sa reduca distanta care il separa de fiinta iubita. Cercurile imaginare sunt spatii poetice care intermediaza legatura existenta intre cosmos si anthropos (eu). Primul cerc e si cel mai apropiat de anthropos, prin imaginea mediatoare a ferestrei (cuvant ce implica deschiderea spre cosmos, ascensiunea catre spatiul pur al reflectiei si rememorarii):  
                                 "Si daca ramuri bat in geam". 
    In fiecare cerc se pot detecta cele doua straturi de care am vorbit si anume eul poetic si cosmosul: "ramuri" - 
cosmosul "in minte sa te am" - anthropos ele intrepatrunzandu-se intr-o vizibila miscare de apropiere. Eul (poetul) va urma calea initierii - prin eros - in taina cosmosului. Fiecare din cele trei cercuri concentrice reprezinta tot atatea 
trepte in aceasta ascensiune. Sufletul va primi, pe aceasta cale, starea de gratie, trecand definitiv din sentimentul de 
pamanteana durere in cel sublimat, ontologic, de melancolie transfigurata in logos, in Arta.  

*
Home   Romanian