Eminescu si Astronomia
Dr. Gheorghe Vass
Institutul de Astronomie
al Academiei Române

1. Din punct de vedere al exigentei cu care-si privea opera, Eminescu are un corespondent ilustru în domeniul astronomiei si al matematicii; este vorba despre Karl Friedrich Gauss, supranumit "princeps mathematicorum", care ar putea foarte bine sã fie modelul "astronomului" din scrisorile eminesciene. Deviza lui Gauss era "Pauca sed matura": (fructe) putine dar mature.Ca si Gauss, poetul nu concepea sã facã publice decât operele pe care spiritul lui nemilos cu sine le considera ajunse la maturitate. 

Iatã de ce, cred eu, este un gest de respect fatã de poet faptul de a baza discutarea oricãrei teme eminesciene pe opera publicatã chiar de el, sau mãcar în timpul vietii sale, tratând celelalte surse (postume sau manuscrise) cu toatã atentia dar si circumspectia ce se impun, câtã vreme nu putem avea nici o indicatie despre cum ar fi evoluat acestea în cursul travaliului care le-ar fi dus la publicarea de cãtre însusi Eminescu. 
Cu aceste rezerve, ne propunem sã efectuãm o scurtã trecere în revistã a imagisticii astrale din poezia lui Eminescu si, de asemenea, sã atragem atentia asupra atitudinii sale filosofice fatã de munca oamenilor de stiintã, atitudine care prezintã nuante mai putin evidentiate în exegezele cunoscute, probabil datoritã atentiei care a fost acordatã în aceste exegeze aspectelor cu caracter ontologic ale relatiei poetului cu astronomia. 

2. Istoria literarã ne aratã cã primele versuri destinate de poet pentru a vedea lumina tiparului (în 1866) erau: 

De-as avea si eu o floare / Mândrã, dulce, rãpitoare/ Ca si florile de mai, / Fiice dulce a unui plai/ Plai râzând ca iarba verde, / Ce se leagãnã, se pierde,/ Undoind încetisor, / Soptind soapte de amor; (“De-as avea”) 

Se poate recunoaste aici influenta lui Alecsandri, dar si sunetul inconfundabil al noii voci poetice si, de asemenea, vitalitatea tineretii sale. Un accident al soartei a fãcut ca, înaintea publicãrii acestor versuri destinate debutului, Eminescu sã scrie poezia ocazionatã de un trist eveniment, "Moartea lui Aron Pumnul" (1866), care apare ca adevãrata sa poezie de debut. Prin urmare, primele acorduri ale operei eminesciene vor suna cu totul altfel: 

Îmbracã-te în doliu, frumoasã Bucovinã,/ Cu cipru verde-ncinge anticã fruntea ta,/ C-acuma din pleiada-ti auroasã si seninã/ Se stinse un luceafãr, se stinse o luminã,/ Se stinse-o dalbã stea! 

Dincolo de tonul adecvat circumstantei, nu putem sã nu remarcãm densitatea cu care sunt concentrate în aceste versuri câteva din arhetipurile eminesciene: seninãtate, luceafãr, luminã, stea, stingere (sfârsit); ceva mai departe poetul vorbeste despre "umbra ta mareatã în falnica-i sburare". Urmãtoarea poezie publicatã (în acelasi an, 1866), "O cãlãrire în zori", ne confirmã o gândire poeticã pãtrunsã de imagini astrale: 

A noptii giganticã umbrã usoarã / Purtatã de vânt,/ Se-ncovoaie tainic, se leagãnã, sboarã / Din aripi bãtând./ Roz-alb-aurora, cu bucle de aur / Sclipinde-n rubin,/ Revarsã din ochii-i de lacrimi tezaur / Pe-al florilor sân. 

Poetul debutant dezvãluie un univers interior încãrcat de ecoul perceptiei atente si plenare a Cosmosului; chiar dacã aceste elemente nu sunt propriu-zis "astronomice", ele constituie, pentru oricine, premize ale interesului pentru astronomie. 

Deocamdatã, aceste perceptii ale Cosmosului sunt manevrate în sensul mitologiilor dintotdeauna si de peste tot: De-ai fi noapte-as fi luminã / Blândã, linã,/ Te-as cuprinde c-un suspin / Si în nunta de iubire,/ În iubire ?? / Naste-am zorii de rubin; 

Dupã încã douã poezii din acelasi an de debut ("Din strãinãtate" si "Speranta"), poetul recurge la celest într-un context oarecum neasteptat: Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/ Tânãrã mireasã, mamã cu amor!/ Fiii tãi trãiascã numai în frãtie,/ Ca a noptii stele, ca a zilei zori; (1867). 

Este evident cã poetul considera armonia cosmicã drept cea idealã, negãsindu-i un echivalent terestru. Imaginile celeste devin curente în lirica eminescianã, având functii diverse, dependente de context, dar întotdeauna extrem de adecvate si expresive. Uneori ele trãdeazã surprinzãtor o experientã de observator atent al cerului si chiar cunostinte de specialitate: Visuri trecute, uscate flori/ Ce-ati fost viata vietii mele,/ Cum vã urmam eu, cãzânde stele,/ Cum ochiul urma un meteor, ("Amicului F.I.") (1869). 

3. În aceeasi poezie, poetul exprimã de pe acum sentimentul de înstrãinare pe care intrarea plenarã în lumea ideilor i-l creazã: V-ati dus cu anii, ducu-vã dorul, / Precum cu toamna frunzele trec;/ Buza mi-e rece, sufletul sec, / Viata mea curge uitând isvorul./Aceeasi temã, de data asta în contextul îndepãrtãrii de izvoarele civilizatiei umane, o gãsim în "Venere si Madonã" (1870), poezia de debut în "Convorbiri literare": Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,/ O! te vãd, te-aud, te cuget, tânãrã si dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei./ Transpare aici ideea cã fiecare civilizatie este definitã, printre altele, si de modul cum percepe Cosmosul. Sã notãm, în treacãt, aparitia unei noi imagini celeste care va apare frecvent în idealizãrile prezentelor feminine: O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,/ Cu diadema-i de stele, cu surâsu-i blând, vergin .../ 

Credinta în necesitatea acordului dintre om si ordinea universalã din Cosmos este puternic afirmatã, în context polemic, prin poemul "Epigonii" (1870): Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,/ Mã cufund ca într-o mare de visãri dulci si senine/ Si în jur parcã-mi colindã dulci si mândre primãveri,/ Sau vãd nopti ce-ntind deasuprã-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrãvi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gândirii si cu râuri de cântãri./…/ Voi, pierduti în gânduri sânte, convorbeati cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,/ Cãci al nostru-i sur si rece - marea noastrã-i de înghet./ Voi urmati cu repegiune cugetãrile regine,/ Când plutind pe aripi sânte printre stelele senine,/ Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeti./…/ Cu-a ei candelã de aur palida întelepciune,/ Cu zâmbirea ei regalã, ca o stea ce nu apune,/ Luminã a vietii voastre drum de roze semãnat./ ......./ Rãmâneti darã cu bine, sânte firi vizionare,/ Ce fãceati valul sã cânte, ce puneati steaua sã zboare./ 

4. Dar armonia omului cu Cosmosul este ruptã de un eveniment care, dacã nu înseamnã nimic (sau aproape nimic) pentru Cosmos, pentru om înseamna totul, mai precis sfârsitul a tot si a toate: moartea. "Mortua est!" (1871), probabil rod al unei traume personale decisive din viata 
poetului, pune primul mare semn de întrebare asupra a tot si a toate. Trecut-ai când ceru-i câmpie seninã,/ Cu râuri de lapte si flori de luminã,/ Când norii cei negri par sumbre palate/ De luna reginã pe rând vizitate./ Te vãd ca o umbrã de-argint strãlucitã,/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornitã,/ Suind, palid suflet, a norilor schele,/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele./...../ De ce-ai murit, înger cu fata cea palã?/ Au nu ai fost junã, n-ai fost tu frumoasã?/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasã?/ ......Când sorii se sting si când stelele picã,/ Îmi vine a crede cã toate-s nimicã./ Se poate ca bolta de sus sã se spargã,/ Sã cadã nimicul cu noaptea lui largã./ Sã vãd cerul negru cã lumile-si cerne/ Ca prãzi trecãtoare a mortii eterne./ 

Pus în fata întrebãrilor absolute, cele rãmase dintotdeauna fãrã rãspuns rational, omul nu poate decât sã încerce a cunoaste alcãtuirea Cosmosului, sperând cã aceastã cunoastere l-ar duce cãtre rãspunsurile mult asteptate. Probabil cã nu întâmplator referirile la stiinta despre Cosmos apar pentru prima datã în aceastã perioadã, în "Egipetul" (1872): În zidirea cea anticã, sus în frunte-i turnul maur./ Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,/ Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun/ El în mic priveste-acolo cãile lor tãinuite/ Si cu varga zugrãveste drumurile lor gãsite:/ Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun. 

Oricum, de acum înainte orice preocupare spiritualã este asociatã, într-un fel sau altul, cu dialogul celest; totodatã, ea este privitã (oare fatalmente?) ca un pericol de înstrãinare: Iar te-ai cufundat în stele/ Si în nori si-n ceruri nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vietii mele./ ("Floare albastrã") (1873). 

5. Dar epoca modernã, în care trãieste poetul, este strãbãtutã de puternice convulsii sociale, care nu pot rãmâne fãrã ecou în universul acestuia; interesant este cã în acest context apare prima referire "materialistã" sau "pozitivistã" de naturã astronomicã, de altfel tot în legãturã cu relatia om- Cosmos ("Împãrat si proletar", 1874): Ah! zise unul-spuneti cã-i omul o luminã/ Pe lumea asta plinã de-amaruri si de chin?/ Nici o scânteie-într-însul nu-i candidã si plinã,/ Murdarã este raza-i ca globul cel de tinã,/ Asupra cãrui dânsul domneste pe deplin./ 
Dupã ce înfãtiseazã spectacolul transfigurat al Comunei din Paris, poetul aduce în scenã viziunile nocturne ale cezarului, în crearea cãrora Luna are un rol decisiv; dezlegarea acestor viziuni este de o densitate maximã: În orice om o lume îsi face încercarea,/ Bãtrânul Demiurgos se opinteste-n van;/ În orice minte lumea îsi pune întrebarea/ Din nou: de unde vine si unde merge floarea/ Dorintelor obscure sãdite în noian?/ În fundal, rãu prevestitoare, dar de neînlãturat, se contureazã o bãnuialã: ... si-un gând te-ademeneste:/ Cã vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi. 

6. Dupã acest strigãt de durere si neputintã în fata întocmirii de neînteles a lumii, pare cã survine un reflux al încrâncenãrii ideatice, poetul preocupându-se cu precãdere de perfectionarea mijloacelor expresive. Imaginile celeste continuã sã aibã un rol important, rafinate si cizelate în continuare de truda de mestesugar la care se condamnã cu îndãrãtnicie gânditorul- poet: Lun-atunci din codrii iese, / Noaptea toatã sta s-o vadã,/ Zugrãveste umbre negre / Pe câmp alb ca de zapadã./ Si mereu ea le lungeste, / Si urcând pe cer le mutã,/ Dar ei trec, se pierd în codri / Cu viata lor pierdutã./ "Fãt-frumos din tei" (1875); Pãrea cã printre nouri s-a fost deschis o poartã,/ Prin care trece albã regina noptii moartã./ O dormi, o dormi în pace printre fãclii o mie/ Si în mormânt albastru si-n pânze argintie/ În mausoleu-ti mândru, al cerurilor arc,/ Tu adorat si dulce al noptilor monarc!/ "Melancolie" (1876); 
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,/ Rumenind strãvechii codri si castelul singuratic/ ........./ Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale/ Sfiincioasã si smeritã si-au vãrsat razele sale;/ Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,/ Pe-unde nu-pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã./ ........./ Nu-ti mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,/ Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albastri/ Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint/ Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;/ Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist si gol,/ N-ai putea sã faci cu-ochii înãltimilor ocol./ Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu/ Nu-i ca noaptea cea mocnitã si pustie din sicriu;/ ........ Tu-ti arzi ochii si frumsetea.../ Dulce noaptea lor se stinge,/ Si nici sti ce pierde lumea./ Nu mai plânge, nu mai plânge!/ "Cãlin" (1876). 
În aceeasi perioadã apare si viziunea profund romanticã din "Strigoii" (1876), unde în prim plan apare tema depãsirii barierei mortii, prin fortarea limitelor naturale ale omului, antrenând o modificare a ordinii Cosmosului; dar aceastã ordine este, în final, de nebiruit: Din tronul lui de piatrã bãtrânul preot vede/ Si-n vânturi el ridicã adâncul glas de-aramã,/ Pe soare sã-l opreascã el noaptea o recheamã,/ Furtunilor dã zborul, pãmântul de-l distramã.../Târziu! Cãci faptul zilei în slavã se repede!/ 

7. Aceste viziuni sumbre alterneazã, probabil, cu altele mai senine, dupã cum se vede dintr-o serie de poezii: Împãrat vestit e codrul / Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila/  Codrului, Mãriei-Sale./ Lunã, Soare si Luceferi / El le poartã-n al lui herb,/ .........Peste albele isvoare / Luna bate printre ramuri,/ "Povestea codrului" (1878); Sara vine din arinisti, / Cu miroase o îmbatã,/ Cerul stelele-si aratã, / Solii dulci ai lungii linisti./ ............/ Sus în codrii de pe dealuri / Luna blândã tine straja./ "Povestea teiului" (1878); Si privind în luna plinã / La vãpaia de pe lacuri,/ Anii tãi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri./ "O, rãmâi" (1879); De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,/ Oceanul cel de gheatã mi-apare înainte:/ Pe bolta alburie o stea nu se aratã,/ Departe doarã luna cea galbenã-o patã;/ "De câte ori, iubito..." (1879). 

Dar, bineînteles, marile întrebãri metafizice revin, într-un context sau altul; "Rugãciunea unui dac" (1879) spune: Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,/ 
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Cãci unul erau toate si totul era una;/ Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mã-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?/ Si din nou, aceste voci nelinistitoare sunt acoperite de alte dialoguri, mai senine: Tresãrind scânteie lacul / Si se leagãnã sub soare;/ "Freamãt de codru" (1879); Ce mi-i vremea, când de veacuri/ Stele-mi scânteie pe lacuri,/ .............../Cum am fost asa rãmânem: / Marea si cu râurile,/ Lumea cu pustiurile, / Luna si cu soarele,/ Codrul cu isvoarele./ "Revedere" (1879) 

8 Dupã aceastã perioadã de oscilatii si cãutãri dar, mai mult ca sigur, de travaliu intens desfãsurat pentru cizelarea marilor capodopere, acestea îsi fac intrarea în lume; anul 1881 aduce cu sine cele patru scrisori (a cincea apare postum), iar anul 1883 aduce cu sine capodopera supremã a poetului, "Luceafãrul". "Scrisoarea I" pune în prim-plan figura astronomului care-si consacrã viata cunoasterii Cosmosului, dar si relatia acestuia cu societatea contemporanã si cu posteritatea. În "Scrisoarea II" reapare acelasi personaj, dar într-un context blajin-ironic, prilejuit de postura sa de dascãl scolar: Parcã-l vãd pe astronomul cu al negurii repaos,/ Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos/ Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvatã/ Cã epocele se-nsirã ca mãrgelele pe atã./ Atunci lumea-n cãpãtânã se-nvârtea ca o moriscã/ De simteam ca Galilei, cã comedia se miscã./ Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,/ Confundam pe bietul dascãl cu un crai mâncat de molii./ În sfârsit, preambulul "Scrisorii III" pune în discutie tema marilor destine umane, vãzute în corelatie cu elementele cosmice: Darã ochiu-nchis afarã, înlãuntru se desteaptã./ Vede cum din din ceruri luna lunecã si se coboarã/ Si s-apropie de dânsul preschimbatã în fecioarã./ ........../Scris în cartea vietii este si de veacuri si de stele/ Eu sã fiu a ta stãpânã, tu stãpân vietii mele./ "Scrisoarea IV" reia tema sinceritãtii si a dãruirii totale în dragoste; luna apare ca un element creator de atmosferã: Luna... luna iese-ntreagã, se înaltã-asa bãlaie/ Si din tãrm în tãrm dureazã o cãrare de vãpaie,/ Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne/ Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;/ Si cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lãmureste,/ Cu-atât valurile apei, cu-atât tãrmul parcã creste./ Codrul pare tot mai mare, parcã vine mai aproape/ Dimpreunã cu al lunei disc, stãpânitor de ape./ 

Luceafãrul (1883) este considerat, pe buna dreptate, drept chintesenta operei eminesciene; nu ne propunem aici o prezentare a acestui binecunoscut poem, în care teme cosmice si umane se aflã într-o legãturã dureroasã. Atât "Luceafãrul" cât si "Scrisoarea I" necesitã o tratare amplã, chiar numai sub aspectul relatiei poetului cu astronomia; aceastã tratare nu poate fi fãcutã, din pãcate, aici. 

9. Aparitia Luceafãrului este totodatã momentul în care poetul simte ca si-a încheiat misiunea pe acest pãmânt; el stie cã nu va mai putea depãsi culmile creatiei sale si nici nu mai are dorinta de a încerca acest lucru. Dincolo de contingentele vietii sale materiale, versurile sale, de acum încolo, sunt de cele mai multe ori involuntare aduceri aminte, aprecieri de o teribilã detasare asupra operei sale sau asupra conditiei umane. Referitor la versurile sale, el comenteazã succint: 
Atâta murmur de isvor, / Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor / Am îngropat în ele!/ "S-a dus amorul" (1883). Amintirile nostalgice se încadreazã în continuare în mediul saturat cu imagini astrale: Deasupra casei tale ies / Si azi aceleasi stele,/ Ce-au luminat atât de des / Înduiosãrii mele./ Si peste arbori rãsfirati / Rãsare blânda lunã,/ Ce ne gãsea i/mbrãtisati / Soptindu-ne-mpreunã./ "Când amintirile..."  (1883). 

Mai presus de toate, marcând ruperea corzilor sufletesti ale poetului, este lipsa capacitãtii sale de a se mai înflãcãra în fata ideilor sau a vietii: Cãci nu mai am de obicei / Ca-n zilele acele,/ 
Sã mã îmbãt si de scântei / Din stele,/ "Adio" (1883) 

Cel mult, poetul mai încearcã o stranie mirare privind la fenomenele umane: Te urmãreste sãptãmâni / Un pas fãcut alene,/ O dulce strângere de mâini, / Un tremurat de gene./ Te urmãresc luminãtori / Ca soarele si luna,/ Si peste zi de-atâtea ori / Si noaptea totdeauna./ 
"Ce e amorul?" (1883), sau un regret pentru o dragoste nei/mpãrtãsitã: Dându-mi din ochiul tãu senin / O razã dinadins,/ În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins;/ "Pe lângã plopii fãrã sot" (1883). 

10. Cel mai adesea poetul face efortul de a gãsi motive pentru a accepta cu seninãtate sfârsitul: Si dacã stele bat în lac / Adâncu-i luminându-l,/ E ca durerea mea s-o-mpac / Înseninându-mi gândul./ "Si dacã..." (1883), dar ele nu pot atenua tragedia constiintei treze a poetului, care simte cã a venit sfârsitul, cel putin în plan intelectual, esential pentru omul Eminescu: Cu-a tale umbre azi în van mã-mpresuri/ O, ceas al tainei, asfiintit de sarã./ .........../ Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si mutã-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea... mã-ntunec!/ "Trecut-au anii" (1883). 

Ireversibilitatea sfârsitului este clamatã în Venetia (1883): Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile!/ fãcându-l sã mediteze, încã o datã, cu ultimele puteri, asupra esentei timpului si a existentei cosmice: Când unul trece, altul vine / În astã lume a-l urma,/ Precum când soarele apune / El si rãsare undeva./ Din orice clipã trecãtoare / Ast adevãr îl înteleg,/ Cã sprijinã vecia-ntreagã / Si-nvârte universu-ntreg./ "Cu mâne zilele-ti adaugi..." (1883). 

Seninãtatea doritã este descrisã în imagini de o simplitate geamãnã cu perfectiunea: Peste-a noptii feerie / Se ridicã mândra lunã./ Totu-i vis si armonie / Noapte bunã!/ "Somnoroase pãsãrele..." (1883), fiind întreruptã de nostalgia amintirii iubitei ideale: Femeie între stele si stea între femei,/ "Din valurile vremii..." (1883). 

Preocuparea sfârsitului fizic urmeazã în mod logic; acest lucru devine manifest în "Mai am un singur dor" (1883) si în cele trei variante scrise în acelasi an fatal: Sã-mi fie somnul lin / Si codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape / Sã am un cer senin./ ........./ Luceferi, ce rãsar / Din umbrã de cetini,/ Fiindu-mi prieteni, / O sã-mi zâmbeascã iar./ 

Agonia lentã este traversatã de viziuni care devin noi nestemate ale liricii eminesciene: Luna pe cer trece-asa sfântã si clarã,/ Ochii tãi mari cautã-n frunza cea rarã,/ Stelele nasc umezi pe bolta seninã,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plinã./ Nourii curg, raze-a lor siruri despicã,/ Stresine vechi casele-n lunã ridicã./ "Sara pe deal" (1885). 

11. Dincolo de imagistica poeticã puternic astralã, si în aceastã perioadã de sfârsit a vietii lui Eminescu, din întunericul suferintei sale finale rãzbate un ultim gând cãtre stelele reale din Cosmos, stelele astronomiei, nu cele ale poetilor: "La steaua" (1886) este una din ultimele 
poezii publicate în timpul vietii poetului. Acest moment al creatiei eminesciene ne oferã ocazia de a evidentia un fapt de istorie literarã cu adânci semnificatii în ceea ce priveste zborul geniului si munca de mestesugar pe care le implicã geneza operei artistice perfecte. Tensiunea esentialã dintre aceste douã laturi ale activitãtii creatoare este cea care obligã poetul la o cheltuialã supraomeneascã de energie. 
În poeziile postume, gãsim ("Musat si ursitoarele", 1882), urmãtorul pasaj: Dar neîntrupat e chipu-acei iubite/ Ca si lumina ce în cer se suie/ A unei stele de demult pierite;/ El n-a fost când era, el e când nu e./ 

Din punct de vedere ideatic, totul este clar, definitiv; geniul si-a fãcut datoria. Artistul stie însã cã munca lui de-abia acum începe; ceea ce este clar si simplu pentru geniul sãu, trebuie sã devinã clar si simplu, transparent ca un cristal perfect slefuit, pentru orice om. Cine poate sti pe care cãi ascunse, prin câtã trudã neobositã, dupã câte nopti nedormite, ideea de mai sus se transfigureazã si devine ceea ce poetul considerã demn de a iesi în lume? Noi nu cunoastem decât rezultatul: La steaua care-a rãsãrit / E-o cale-atât de lungã,/ Cã mii de ani i-au trebuit / Luminii sã ne-ajungã./ Poate de mult s-a stins în drum / În depãrtãri albastre,/ Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit / Incet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zãrit, / Azi o vedem, si nu e./ 

12. Cum spuneam de la început, neputinta de a deslusi traseul operei, de la idee la poezie, rãmas în veci un secret al poetului, ne determinã sã nu continuãm ilustrarea temei noastre cu exemple din domeniul operei postume. 

Vom face totusi o exceptie, justificatã prin aceea cã nu ne referim la valoarea esteticã a pasajului de mai jos, pe care l-am selectat din cu totul alte motive: Dar în camera îngustã lângã lampa cea cu oliu/ Palid stã cugetãtorul, cãci gândirea-i e în doliu;/ În zadar el grãmãdeste lumea într-un singur semn;/ Acel semn ce îl propagã, el în tainã nu îl crede./ Adâncit vorbeste noaptea cu-a lui umbrã din pãrete/ Umbra-si râde, noaptea tace, mutã-i masa cea de lemn./ "Memento mori" (1872). Poetul divulgã adânca prãpastie cãscatã în fata cugetãtorului care, se subîntelege, este omul de stiintã, astronomul: bãnuiala inutilitãtii muncii sale care, desi i/i permite sã gândeascã unitar lumea, nu îi aduce rãspuns la întrebãrile ultime cu care se confruntã, ca orice om. Disperarea sa este cea a conditiei umane. 

Confruntându-se cu lumea, omul de stiintã încearcã s-o ordoneze, el transformã Universul în Cosmos: mijlocul sãu este conceptualizarea, "grãmãdirea lumii într-un semn". Conceptul îi permite sã gândeascã lumea si sã se gândeascã pe sine în lume. Spaima cã ratiunea, care este creatoarea de concepte, nu îi poate da rãspunsurile ultime, este paralizantã pentru omul de stiintã, ca pentru orice om. El stie cã semnul (conceptul), fiind creatia sa, dialogul cu conceptul este un fals dialog, un dialog cu sine însusi. Ca orice om, el îsi cautã în Cosmos interlocutorul, pe care nu-l poate gãsi: Adâncit vorbeste noaptea cu-a lui umbrã din pãrete-/ Umbra-si râde, noaptea tace, mutã-i masa cea de lemn./ Întelegerea profundã a conditiei omului de stiintã, în fond atât de apropiatã de cea a artistului, este izvorul simpatiei cu care acesta este prezentat în poezia eminescianã. 

Dar situarea acestui fragment (datat 1872) printre postume ne dezvãluie o altã fatã a spiritului eminescian: desi geniul sãu a surprins si înteles exact conditia stiintei, poetul nu "demascã" public inutilitatea demersului stiintific pentru conditia umanã. El nu include în "Scrisoarea I" aceasta temã majorã, iar faptul cã o înlocuieste cu tema, minorã, de fapt, a nerecunoasterii meritelor omului de stiintã de cãtre contemporani si urmasi nu poate sã ne inducã în eroare. Un gânditor de talia lui Eminescu nu putea sã nu sesizeze discrepanta valoricã dintre cele douã teme; cei zece ani care separã textele si insistenta cu care stim cã poetul obisnuia sã-si reia ideile exclud orice dubiu: tema a fost înlãturatã în mod deliberat. Acest fapt constituie o recunoastere implicitã si un omagiu pe care-l aduce Eminescu stiintei imperfecte, construitã de omul capabil sã treacã peste spaimele sale metafizice. 

Pare cã Poetul, altfel necrutãtor în sfera ideilor, a dat totusi ratiunii beneficiul îndoielii, adicã al sperantei. 

*
Home   Romanian